Luna mai, luna florilor, a iubirii si a culorilor, mi se pare perioada ideala pentru dat startul la ture cu bicicleta. Nici prea cald, nici prea frig, numa bun de dat la pedale, prin macadame si explozia de vegetatie.
Si pentru ca la munte primavara se lasa inca mult asteptata, de data aceasta am ales sa hoinarim pe drumuri de tara, mai aproape de casa, prin zona Argesului, Gaesti, Urlati, Topoloveni, prin sate mai mult sau mai putin vizitate, cu oameni mai mult sau mai putin curiosi, printre caprite, fazani, vita de vie, printre dealuri sau drumuri prafuite de caruta.
Atentionare meteorologica: pe cat de frumoasa, pe atat de capricioasa. Acum este soare, acum da o rapaiala. Niste haine de schimb te vor salva dupa o ploaie zdravana, foarte posibila. Sa nu le uiti acasa! Noi nu le-am uitat si bine am facut.
Poiana cu Narcise de la Negrasi
In ultima vreme am intrat intr-o febra a florilor. Le caut, le miros, ma bucur de momentul lor scurt de glorie, dar nu le rup. Le contemplu.
Imi doresc sa ramana asa si peste mii de ani, sa fie admirate si apreciate. Iar cei care le viziteaza sa nu si le doreasca intr-o vaza, sa nu le calce in picioare sau sa le foloseasca in scopuri banesti.
Sarbatorile de narcise atrag foarte multi oameni, care dau navala in poienile cu flori precum oile la izlaz. Evenimentele sunt fumoase pentru socializare, banoase ca atrag turisti, dar mai putin benefice pentru natura care nu se alege decat cu o ciufuleala trista.
Imi este greu sa inteleg nevoia asta a oamenilor de a rupe, de a distruge tot ce vad frumos si vulnerabil, din dorinta de a-i apartine, fie chiar si pentru o clipita. O flore rupta nu va mai rezista la fel de mult ca si atunci cand o lasi in elementul ei .
Posibil sa incepa sa se ofileasca in urmatoarele 15 minute. Si cine se va mai bucura de stralucirea ei cand va trece prin locul ei de inflorire?
Am ajuns in poiana cu flori de la Negrasi fix dupa sarbatoarea cu narcise si nu ma asteptam sa gasesc o poiana ca-n povesti. Pe unde au trecut multi oameni, n-ai cum sa mai gasesti ceva de vis. Ne-am bucurat totusi de cele cateva narcise supravietuitoare, pitite printr-o craca de spini sau ocrotite de locuri mlastinoase.
Poiana era calcata in picioare la propriu, flori tavalite la pamant, cateva peturi ramase, iar multe flori erau deja trecute. Cred ca perioada pentru narcisele din sud este pe la sfarsitul lui aprilie. Deci bine de stiut pe viitor.
A fost liniste, nimeni prin jur. Doar cativa turisti rataciti cu masina care nu reuseau sa gaseasca poiana. Adevarul este ca numai cine are ochi o vede. La cat de putine flori ramsesera, cu greu iti dadeai seama ca ar fi ceva interesant acolo. I-am lasat sa bantuie in continuare.
Dupa ceva timp a mai aparut o masina. Un barbat prinde curaj si iese. Intra in poiana. Noi eram pititi printre ierburi. Ne vede bicicletele. Inainteaza incet, incet. Noi ne facem vazuti, ca sa nu creada ca bicicletele sunt de capul lor.
Iar el incepe sa rupa, cate-o floare, cate-o floare, ca erau multe rau. Dupa un timp apare si sotia cu aparatul de fotografiat. Ce sa fotografieze? Hotul de flori protejeate de lege. Cine le protejeaza? Noi ne-am urcat pe biciclete si am plecat.
Si daca tot te afli prin zona, merita sa faci un pic popas pe firul Argesului. S-ar putea sa fi surprins de o padure virgina, unde noi chiar am oprit. Am dat chiar si de o poteca, am urmarit-o.
Nu era nici un gratar, nici un gunoi, nici o alta prezenta in afara noastra. Doar o padure parca virgina. Se auzeau doar niste oi in departare.
Am agatat hamacul. Am meditat la viata, la timpul care trece, la ziua asta minunata, la cum curge Argesul. Ne-a cantat cucul de nu stiu cate ori si cand ne-am simtit pregatiti ne-am luat ramas bun si am plecat spre o noua descoperire – Pe Drumul Vinului.